Category Archives: Arme

INFANTERIA, prezenta perpetua in Armata Romana ( PARTEA I )

Published by:

EVOLUTIA INFANTERIEI PANA LA RAZBOIUL DE INDEPENDENTA DIN 1877

Putem afirma fara teama de a gresi, ca infanteria ca arma, a aparut inca din zorile civilizatiei umane, ca in lupta pentru cele mai bune pesteri, pentru cele mai bune locuri de cules si vanatoare, pentru cele mai accesibile cursuri de apa, a fost singurul mod prin care specia umana si-a asigurat prosperitatea si evolutia.
In stransa concordanta cu cele afirmate anterior, poporul roman a luat nastere si s-a dezvoltat ca popor statornic in spatiul carpato-danubiano-pontic, obligat fiind sa duca o lupta necurmata impotriva cotropitorilor straini, pentru a-si pastra fiinta, a-si asigura continuitatea, a-si apara dreptul la o viata libera si independenta, mostenita de la geto-daci.
Silit de-a lungul secolelor pentru a-si apara propria fiinta nationala, libertatea si independenta, dreptul la dezvoltare de sine statatoare poporul roman s-a vazut obligat sa-si creeze un puternic brat inarmat, un instrument de forta prin care sa se opuna invadatorilor. Aceasta forta a fost ostirea sa, ale carei inceputuri se confunda cu insasi inceputurile existentei sale ca popor statornic, permanent prezent si in continua dezvoltare si afirmare la Carpati, Dunare si Mare.
Impresionati de rolul precumpanitor al infanteriei pe campul de lupta si de insemnatele jertfe date in razboaie de aceasta eroica arma unii ganditori si scriitori militari s-au vazut indreptatiti sa o numeasca „Regina bataliei” sau „Zeita victoriei” .In adevar, infanteria a fost intotdeauna cea mai numeroasa arma a ostirii romane ca numar de militari dar a fost si cea mai complexa si cea mai completa ,singura arma capabila sa angajeze, sa desfasoare si sa desavarseasca lupta si batalia ,indeplinind misiuni deosebit de grele, uneori fara sprijinul celorlalte arme. Indiferent de situatie, infanteria si-a spus cuvantul hotarator, atat in zdrobirea completa a inamicului cat si in cucerirea terenului, stapanirea si consolidarea obiectivelor atinse.

Nicolae Grigorescu – Atacul de la Smârdan

Aparitia celorlalte arme artileria, geniul, tancurile, aviatia, transmisiunile, rachetele au potentat infanteria, i-au sporit forta de manevra, i-au marit posibilitatea de inaintare si i-au marit puterea de rezistenta in aparare.
Pentru a raspunde grelelor misiuni primite pe campul de lupta, ostasii infanteristi trebuie sa fie capabili de o mare rezistenta fizica si de o considerabila forta morala, capabili sa duca lupta nemijlocit la distante apropiate inclusiv in lupta corp la corp.
Avand in vedere cele aratate anterior este evident ca infanteria este arma cu cele mai mari eforturi si cu cele mai grele jertfe pe campul de lupta. Grelele incercari la care a fost supusa infanteria romana in intreaga noastra istorie cofirma pe deplin acest adevar.
Cu toate ca poporul roman a fost permanent unitar din punct de vedere al originii, sub aspect etnic, economic, lingvistic, cultural, ca traditii, obiceiuri, nazuinte, inclusiv prin unitatea naturala a pamantului romanesc, a fost silit totusi multe secole in sir sa traiasca despartit in state diferite, uneori sub dominatii straine diferite, fapt ce a diferentiat si ostirile respective.
Cu toate acestea putem constata lucrurile ce le aveau in comun ostirile celor trei provincii romanesti:
– nu aveau caracter permanent, ele constituindu-se pana in secolul XIX doar atunci cand exista pericolul unei agresiuni externe;
– aveau caracter de masa, fiind alcatuite preponderent din taranimea provinciilor respective;
– conducatorul militar era de regula conducatorul politic al formatiunii statale existente printre ei remarcandu-se Basarab I, Mircea cel Batran, Vlad Tepes, Iancu de Hunedoara, Stefan cel Mare, Petru Rares, Ioan Voda, Mihai Viteazu si altii:
– actiunile militare se desfasurau preponderent pe teritoriul national si aveau ca scop respingerea invadatorului care a fost o lunga perioada de timp Imperiul Otoman:
– folosirea cu iscusinta a terenului, obstacolelor naturale, a actiunilor de lupta cu forte reduse impotriva unui inamic superior numeric prin ambuscade, incursiuni, raiduri, atacuri de noapte, etc. care de cele mai multe ori au avut rezultate scontate.
Un moment de referinta a armei infanterie l-a prezentat Tratatul de la Adrianopol incheiat la 2 septembrie 1829 in urma razboiului ruso-turc cand tarile romane au primit dreptul a avea si organiza un numar de garzi inarmate permanent, ceea ce inseamna de fapt armata permanenta.
Astfel, la 30 aprilie 1830 s-au pus bazele infiintarii Infanteriei Romane Moderne, ca arma de sine-statatoare prin hotararea „formarii in Valahia a sase batalioane pedestrime si sase escadroane calarime a strajii pamantesti” din care s-au infiintat trei Regimente Mixte la Bucuresti, Ploiesti si Craiova. In acelasi timp, in Moldova la Iasi s-a constituit un batalion de pedestrime si un escadron de calarime care au format mai tarziu, Regimentul Mixt.
Este de interes sa stim ca infanteria a jucat un rol important in evenimentele ce au avut loc in Tarile Romane si Transilvania in timpul Revolutiei de la 1848. Prin infiintarea Garzii Nationale a Regimentelor de Dorobanti, Panduri si Volintiri toate cu scopul de raspunde amenintarilor externe.
In Transilvania pedestrimea a fost pilonul principal al oastei lui Avram Iancu folosita in principal pentru apararea Muntilor Apuseni.
Unirea de la 24 Ianuarie 1859 a Tarilor Romane a constituit un eveniment de importanta deosebita in viata multiseculara a patriei noastre profund progresist, cu adanci urmari pe plan politic, social, economic si militar.
Alexandru Ioan Cuza ca domn al Tarii Romanesti a acordat un deosebit interes unificarii Armatei Romane, avand ca obiective:
– constituirea unei singure Armate cu o comanda unica cu instruire si dotare identica.
In acest scop au fost parcurse urmatoarele etape:
– infiintarea Comisiei pentru unificarea uniformei si echipamentul trupelor;
– infiintarea detasamentelor model in care se instruiau si se pregateau instructori pentru intreaga armata, componentii fiind din ambele armate proportional cu efectivele din cele doua tari. Pentru arma infanterie detasamentul model avea valoarea unui Batalion;
– redislocarea unor unitati din Tara Romaneasca in Moldova si invers .Este de interes sa stim ca primirea trupelor redislocate s-a facut extrem de calduroasa din partea populatiei si a autoritatilor;
– inmanarea drapelelor de lupta menite sa stimuleze sentimentele patriotice ale ostasilor si ofiterilor si sa contribuie la realizarea sudurii morale a Armatei Unice .Evenimentul inmanarii drapelelor de lupta cu cele trei culori: rosu, galben si albastru, avand in varful lancei acvila cu crucea in cioc si purtand inscriptia „Honor Et Patria” s-a desfasurat pe platoul Cotroceni la 1 septembrie 1862. Pe fiecare drapel erau inscrise numele si numarul unitatii careia ii erau destinate.
Cu ocazia inmanarii drapelelor de lupta, Alexandru Ioan Cuza domnitor al Principatelor Unite si comandantul Armatei Romane a rostit o cuvantare cu profunda rezonanta istorica: „Ofiteri, subofiteri, caporali si soldati jurati sa pastrati cu onoare si fara pata steagurile voastre si astfel veti corespunde increderii si asteptarii ce am pus cu tara intreaga in aceste. Jurati a le apara in orice intamplare ca un sfant depozit ce incredintez bravurei si patriotismului vostru. Sa traiasca Romania!”.
Chiar daca domnia lui Cuza a fost de scurta durata ea a avut un rol benefic asupra evolutiei armatei noastre si implicit asupra infanteriei, asupra dotarii, instruirii si organizarii.
La sfarsitul domniei sale armata romana avea urmatoarea organizare:
– statul major domnesc, subordonat domnitorului;
– ministerul de razboi cu statul major general;
– armata permanenta compusa din infanteria de linie si vanatorii de munte.
Infanteria de linie avea in compunere sapte regimente a doua batalioane fiecare. Vanatorii de munte aveau in compunere trei batalioane.
Trupele de militii aveau in compunere :
– jandarmii, organizati pe cinci escadroane si doua companii:
– dorobantii organizati in 32 de escadroane;
– granicerii, organizati in 10 batalioane.
O ultima componenta – gloatele.
Prin faptele savarsite pentru propasirea tarii si intarirea armatei romane, Alexandru Ioan Cuza si-a inscris pentru totdeauna numele in randul marilor personalitati politice si militare iesite din sanul poporului roman, pentru binele caruia a trait si a muncit.
Anul 1866 a fost un an suficient de tulbure pentru Tara Romaneasca ce a debutat cu complotul Fortelor Reactionare si abdicarea lui Cuza (11 februarie 1866), cererea Turciei ca putere suzerana sa se treaca la anularea Unirii, Conferinta celor sapte Mari puteri intrunita la Paris in martie- aprilie 1866 la care s-a discutat problematica separarii Principatelor, concentrarea trupelor turcesti la sud de Dunare cu intentia vadita de a interveni armat in Romania si cel mai grav existau informatii sosite din Belgrad, ca unele Mari puteri discutau cedarea Romaniei catre Austria.
Situatia tulbure in care s-a gasit Romania in anul 1866 si-a gasit solutionarea in aducerea la conducerea tarii a unui print strain Carol I de Hohenzollern. La venirea sa in tara Carol I a gasit intrata in vigoare o Lege fundamentala (Constitutia de la 1 iulie 1866) care pe langa reglementarea institutiilor statului, a drepturilor si libertatilor cetatenilor, a stabilit totodata drepturile si indatoririle domniei.
In timpul ramas pana la Razboiul de Independenta din anul 1877 arma infanteriei a realizat noi progrese in domeniul organizarii, inzestrarii si pregatirii de lupta, fiind permanent gata sa se ridice cu promptitudine impotriva unei invazii straine pentru autonomia tarii. Este de remarcat faptul ca in aceasta perioada au aparut o serie de reglementari care aveau ca scop angajarea intregii populatii intre 18 la 46 ani de sex masculin in procesul de instruire militara ce asigura capcitatea de raspuns in fata unei agresiuni.
Armamentul si munitia existenta in aceasta perioada au fost achizitionate prin comenzi din Germania, Rusia si Anglia astfel incat in preajma anului 1877 Infanteria era dotata cu arme de provenienta variata si de calibre si caracteristici tehnico-tactice diferite ce s-a repercutat negativ in cursul actiunilor militare ce au urmat si in special ingreunarea aprovizionarii cu munitie si a instructiei tragerii. Este de remarcat ca in preajma Razboiului de Independenta s-au facut eforturi pentru imbunatatirea instructiei fiind alocata o suma de 93.000 de lei si 4.000.000 de lei pentru armament si munitie.
Armata permanenta cuprindea patru Divizii teritoriale avand fiecare cate patru Regimente de dorobanti insumand in total 426 de ofiteri si asimilati, 1.255 gradati si soldati – trupe permanente si 34.314 trupa cu schimbul totalul fiind de 35.995 de oameni.
Militiile care cuprindeau cel putin cate un batalion pentru fiecare judet, batalion avand in compunere sase companii. Militiile erau organizate pe 8 brigazi (cate 2 de fiecare divizie teritoriala) fiecare a doua regimente avand ca misiune asigurarea pazei si ordinii in teritoriu.
Garda oraseneasca avea rolul de a asigura ordinea in oras.
Gloatele inglobau toti oamenii in stare de a purta arme avand varsta intre 17-20 si 36-50 ani ajungand la varsta de 45 ani prin Legea adoptata in 1874. Gloatele nu aveau uniforma specifica ele mergand la lupta cu imbracamintea proprie.
Un alt obiectiv prioritar in faurirea armatei capabile sa garanteze apararea tarii sa constituie forta prin care sa se obtina independenta a fost pregatirea continua a cadrelor miltare din compunerea tuturor elementelor sistemului militar.
In pregatirea armatei pentru lupta s-a acordat o importanta deosebita pregatirii tactice a trupelor. Cresterea puterii de foc a influentat permanent tactica tuturor armelor dar in special tactica infanteriei.
Plecand de la considerentul superioritatii ofensivei asupra defensivei si tinand cont de marirea puterii de foc a armamentului s-au cautat solutii pentru micsorarea pierderilor suferite de focul inamic si de a da posibilitatea unui numar cat mai mare de puscasi sa execute focul asupra adversarului producand acestuia cat mai multe pierderi. La baza tacticii Infanteriei era instructia batalionului care atat in ofensiva cat si in aparare era dispus de regula pe 3 esaloane.
Armata Romana Moderna a strabatut de la 1830 pana in al optulea
deceniu al secolului XIX un drum greu, plin de invataminte, avand ca rezultat un organism echilibrat, armonios, structurat si corespunzator inzestrat ,armata ce-si va dovedi adevarata valoare pe campul de lupta in castigarea Independentei.

Intocmit, Col.(r)PAVEL ION

NOTA
Infanteria in perioada : Razboiul de Independenta si pana in prezent. (partea a II-a)

Cateva momente din istoria artileriei

Published by:

Artileria antepirobalisticã

Primele maşini de rãzboi capabile sã ducã lupta la distanţã se pare cã au fost întrebuinţate în Asia, în secolul VII î.Hr. de către regele Nabucodonosor al II-lea(605-562 î.Hr.), din Babilon, la asediul Ierusalimului (587- 581î.Hr.) Acestea erau diferite catapulte şi baliste.
În douã basoreliefuri de pe Columna lui Traian sunt prezentate maşinile de rãzboi ale dacilor: în unul dintre ele sunt reprezentate două baliste dispuse pe zidurile unei cetãţi, iar în cel de-al doilea, doi soldaţi daci mânuind o balistă
(“scorpiones”)
“Scorpiones”
Specificaþii tehnice
Greutatea „proiectilului“: 3-4,5 kg
Bãtaia maximã: 275 m

Baliste dacice - Basorelief de pe Columna lui Traian
Artileria pirobalistică
Descoperiri arheologice din provincia chinezã Can-Si au scos la ivealã un document din anul 300 î.Hr. din care reiese compoziţia pulberii(praful de puşcă) Cu toate acestea, abia în sec. XIII au apărut în Europa primele ştiri despre aceasta şi occidentul a început să-i acorde atenţie. În Occident, aceste arme şi-au făcut apariţia în 1346, în timpul luptei de la Crecy, când trupele engleze ale lui Eduard al III-lea au pus câteva în acţiune.
Primii care au folosit armele de foc după chinezi, au fost arabii, în asediul cetăţii Sidgilmessa, în anul 1273. De la arabi invenţia a trecut la spanioli care le-au utilizat în cucerirea Gibraltarului. 12
Primele arme de foc au fost bombardele(în limba engleză„bombard”), denumire sub care au fost cunoscute în majoritatea ţărilor europene. În ţara noastră, în cronicile vremii le întâlnim sub denumirea de „puşci” sau „belimezuri” Primele tunuri aveau o construcţie sumară: un mănunchi tubular de bare sudate întărit de cercuri de fier. Trăgeau cu ghiulele de piatră, la câteva sute de metri. Se încărcau pe la gura ţevii,tirul cerea pregătiri laborioase şi după mai multe lovituri, tunul nu mai funcţiona, făcându-se bucăţi deseori.
În secolul al XV-lea, tunul este perfecţionat: călugărul german Berthold Schwarz fabrica la Veneţia tunuri din bronz turnat, care trag proiectile metalice, din plumb sau din fier forjat. În sfârşit, afetul este montat pe roţi. Apar primele mortiere, tunuri cu ţeava scurtă şi cu traiectorie de curbură mare, pentru tirul asupra obiectivelor din spatele unor obstacole. În secolul al XVI-lea, artileria devine mobilă şi joacă un rol esenţial în luptă.

5
Către 1630, proiectilele sunt prevăzute cu un fitil care le provoacă explozia la capătul unui timp reglat dinainte. Artileria devine treptat un corp militar. Ca urmare a progreselor înregistrate, tunurile nu mai explodează şi lansează două proiectile pe minut; sunt prevăzute cu o carcasă şi un şurub pentru îndreptarea gurii de foc pe linia de ochire. Ghiulele şi încărcătura sunt unite şi introduse împreună în gura de foc. Când se trage cu gloanţe sau alice, cadenţa este de cinci lovituri pe minut.

Tun de cetate

Tun de cetate

Contemporan cu Iancu de Hunedoara a fost şi transilvăneanul Nicolae Orban sau “Orban-dacul” aşa cum l-a denumit cronicarul grec Laonic Chalcocondil în lucrarea sa intitulată “Expuneri istorice”. Nicolae Orban este inventatorul artileriei grele şi constructorul de tunuri cu ajutorul cărora turcii au cucerit, în a anul 1453, oraşul Constantinopole

Tun de camp

Tun de camp

 

 

Cinstea de a fi considerat părinte al rachetei moderne îi revine şefului arsenalului din Sibiu dintre anii 1529- 1569, Conrad Haas. Studiile acestui inventator reprezintă cel mai vechi document din Europa cunoscut până acum în care sunt descrise detaliile tehnice ale construcţiei rachetelor.
În perioada medievală, toţi domnitorii Ţărilor Româneşti şi-au dotat armatele cu tunuri de diferite concepţii şi din diferite materiale, folosindu-le magistral în luptele purtate în diferite scopuri, atât de către Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare , Petru Cercel sau Ioan Vodă. Domnitorul moldovean Ioan Vodă, avea o zestre de peste 140 de guri de foc, din care 80 de calibru mare( peste 100mm), cifră care nu va mai depăşită decât în preajma războiului de independenţă (1877-1878), regele Carol I având la dispoziţie peste 190 de tunuri.
În anul 1843, sultanul a dăruit domnitorului Gheorghe Bibescu 4 tunuri de 4 livre (80 mm), care erau din bronz, neghintuite, cu încărcare pe la gura ţevii, având calibrul de 4 livre. Calibrul era reprezentat de greutatea proiectilului de formă sferică (4 livre = aproximativ 2 kg).
Prin Porunca Domnească nr. 198 din data de 10 noiembrie 1843 aceste 4 tunuri au constituit prima baterie modernă de artilerie al cărei prim comandant a fost căpitanul Pavel Lenz.

Data de 10 noiembrie a devenit ZIUA  ARTILERIEI, în semn de recunoaştere a importanţei momentului constituirii de sine stătătoare a primei unităţi de artilerie. În anul 1850, numărul tunurilor a crescut cu încă 8 piese de acelaşi tip fiind constituite în 2 baterii a câte 6 piese.
În timpul revoluţiei din Transilvania de la 1848-1849, oastea lui Avram Iancu a dispus de 10-15 tunuri. O parte dintre acestea erau construite din lemn, întărite cu cercuri de metal , iar o altă parte erau din fontă sau din aramă, precum tunul “Decebal” În organizarea oastei ţărăneşti era prevăzut ca fiecare legiune (15 la număr a câte 10.000 de luptători dintre care 200-300 cu puşti) să dispună de cel puţin 2 tunuri.
La începutul secolului al XIX-lea, bronzul este înlocuit cu oţel. În 1812, ducele de Wellington foloseşte obuzul cu gloanţe în Spania, împotriva trupelor franceze. Acest obuz a fost pus la punct de englezul Henry Shrapnel.
La noi ia fiinţă în anul 1860 primul regiment de artilerie prin unificarea celor două divizioane ale Moldovei şi Tării Româneşti.
Între 1870-1880 se aduc numeroase îmbunătăţiri. În 1870 apare tunul german din oţel găurit care se încărca prin chiulasă, inovaţie ce face ca această armă să devină foarte rapidă. Apoi, tunul este prevăzut cu un inel de strângere care îi măreşte rezistenţa şi cu un scut care îi protejează pe servanţi. În ultimul deceniu al secolului, tunul capătă o mai mare libertate de mişcare faţă de afet, putând fi orientat prin rotire. În domeniul proiectilelor, obuzele sunt dotate cu un detonator care le face să explodeze în aer, acestea devenind astfel mai eficiente împotriva oamenilor.
Un merit deosebit în ridicarea la un înalt grad de precizie al tunurilor achiziţionate în această perioadă de către România, a avut-o maior Toma Ghenea, cel care a inventat un ingenios înălţător pentru tragerea indirectă pentru tunul „Krupp” de 75 mm md.1904. Acesta a fost la vremea respectivă cel mai precis şi rapid instrument de ochire, fiind adoptat imediat şi de către marile fabrici constructoare de tunuri.
În timpul primului război mondial, germanii au folosit arme de calibru mare, care lansau obuze la 120 km. Războaiele stimulează perfecţionarea armelor, astfel încât, în 1944, apare tunul antitanc tronconic, care lansează proiectile subcalibrate, ceea ce duce la creşterea vitezei iniţiale. Dar cel mai mare progres contra blindatelor va fi marcat de obuzul cu partea din faţă concavă, care concentrează energia exploziei pe axă, ceea ce permite perforarea oţelului de grosime variind între 90 şi 200 mm. Primul tun cu proiectile nucleare a fost pus la punct de americani în 1953.

Artilerie

AR4 AR5
În epoca actuală, artileria a devenit mult mai mobilă, prin utilizarea diferitelor şasiuri şenilate sau cu roţi, mai precisă, utilizând din plin tehnica GPS şi alte descoperiri ştiinţifice pentru determinarea datelor de tragere şi chiar „ghidarea” proiectilelor, cu mare putere de distrugere datorită noilor materiale de construcţia proiectilelor(corp de uraniu sărăcit , aliaje de titan, etc.) sau noilor explozivi cu brizanţă sporită sau efecte speciale, îmbinată cu o mare cadenţă de tragere, datorită diferitelor procedee automatizate de încărcare, de eliminarea tubului cartuş sau altele asemenea.
Tunuri antiaeriene
În cursul luptei de la Fleurs, în 1794, francezii au folosit baloanele pentru a observa mişcările austriecilor. Aceştia au încercat să le distrugă cu artileria.
Dar primele tunuri special concepute contra avioanelor au apărut abia în preajma primului război mondial; era vorba de tunuri obişnuite, montate pe afeturi speciale.
În timpul celui de-al doilea război mondial se vor pune la punct atât posturi de tragere, cât şi proiectile de precizie, a căror explozie poate atinge avionul, chiar dacă tirul nu este exact.

Tun obuzier RO. de 152mm

Tun obuzier RO. de 152mm

Tun RO. de 130mm

Tun RO. de 130mm

 

 

 

 

 

 

 

Conflictele de pe mapamond de la sfârşitul secolului XX, au adus transformări şi în construcţia şi utilizarea artileriei antiaeriene, accentul punându-se pe sistemele de detecţie şi reacţie rapidă a sistemului de tragere, creşterea mobilitaţii şi proteţiei mijloacelor şi sistemelor. Sistemele de tunuri antiaeriene au devenit astfel complementare sistemelor de rachete antiaeriene, pentru distante de tragere scurte şi medii.