Daily Archives: noiembrie 20, 2015

Cateva momente din istoria artileriei

Published by:

Artileria antepirobalisticã

Primele maşini de rãzboi capabile sã ducã lupta la distanţã se pare cã au fost întrebuinţate în Asia, în secolul VII î.Hr. de către regele Nabucodonosor al II-lea(605-562 î.Hr.), din Babilon, la asediul Ierusalimului (587- 581î.Hr.) Acestea erau diferite catapulte şi baliste.
În douã basoreliefuri de pe Columna lui Traian sunt prezentate maşinile de rãzboi ale dacilor: în unul dintre ele sunt reprezentate două baliste dispuse pe zidurile unei cetãţi, iar în cel de-al doilea, doi soldaţi daci mânuind o balistă
(“scorpiones”)
“Scorpiones”
Specificaþii tehnice
Greutatea „proiectilului“: 3-4,5 kg
Bãtaia maximã: 275 m

Baliste dacice - Basorelief de pe Columna lui Traian
Artileria pirobalistică
Descoperiri arheologice din provincia chinezã Can-Si au scos la ivealã un document din anul 300 î.Hr. din care reiese compoziţia pulberii(praful de puşcă) Cu toate acestea, abia în sec. XIII au apărut în Europa primele ştiri despre aceasta şi occidentul a început să-i acorde atenţie. În Occident, aceste arme şi-au făcut apariţia în 1346, în timpul luptei de la Crecy, când trupele engleze ale lui Eduard al III-lea au pus câteva în acţiune.
Primii care au folosit armele de foc după chinezi, au fost arabii, în asediul cetăţii Sidgilmessa, în anul 1273. De la arabi invenţia a trecut la spanioli care le-au utilizat în cucerirea Gibraltarului. 12
Primele arme de foc au fost bombardele(în limba engleză„bombard”), denumire sub care au fost cunoscute în majoritatea ţărilor europene. În ţara noastră, în cronicile vremii le întâlnim sub denumirea de „puşci” sau „belimezuri” Primele tunuri aveau o construcţie sumară: un mănunchi tubular de bare sudate întărit de cercuri de fier. Trăgeau cu ghiulele de piatră, la câteva sute de metri. Se încărcau pe la gura ţevii,tirul cerea pregătiri laborioase şi după mai multe lovituri, tunul nu mai funcţiona, făcându-se bucăţi deseori.
În secolul al XV-lea, tunul este perfecţionat: călugărul german Berthold Schwarz fabrica la Veneţia tunuri din bronz turnat, care trag proiectile metalice, din plumb sau din fier forjat. În sfârşit, afetul este montat pe roţi. Apar primele mortiere, tunuri cu ţeava scurtă şi cu traiectorie de curbură mare, pentru tirul asupra obiectivelor din spatele unor obstacole. În secolul al XVI-lea, artileria devine mobilă şi joacă un rol esenţial în luptă.

5
Către 1630, proiectilele sunt prevăzute cu un fitil care le provoacă explozia la capătul unui timp reglat dinainte. Artileria devine treptat un corp militar. Ca urmare a progreselor înregistrate, tunurile nu mai explodează şi lansează două proiectile pe minut; sunt prevăzute cu o carcasă şi un şurub pentru îndreptarea gurii de foc pe linia de ochire. Ghiulele şi încărcătura sunt unite şi introduse împreună în gura de foc. Când se trage cu gloanţe sau alice, cadenţa este de cinci lovituri pe minut.

Tun de cetate

Tun de cetate

Contemporan cu Iancu de Hunedoara a fost şi transilvăneanul Nicolae Orban sau “Orban-dacul” aşa cum l-a denumit cronicarul grec Laonic Chalcocondil în lucrarea sa intitulată “Expuneri istorice”. Nicolae Orban este inventatorul artileriei grele şi constructorul de tunuri cu ajutorul cărora turcii au cucerit, în a anul 1453, oraşul Constantinopole

Tun de camp

Tun de camp

 

 

Cinstea de a fi considerat părinte al rachetei moderne îi revine şefului arsenalului din Sibiu dintre anii 1529- 1569, Conrad Haas. Studiile acestui inventator reprezintă cel mai vechi document din Europa cunoscut până acum în care sunt descrise detaliile tehnice ale construcţiei rachetelor.
În perioada medievală, toţi domnitorii Ţărilor Româneşti şi-au dotat armatele cu tunuri de diferite concepţii şi din diferite materiale, folosindu-le magistral în luptele purtate în diferite scopuri, atât de către Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare , Petru Cercel sau Ioan Vodă. Domnitorul moldovean Ioan Vodă, avea o zestre de peste 140 de guri de foc, din care 80 de calibru mare( peste 100mm), cifră care nu va mai depăşită decât în preajma războiului de independenţă (1877-1878), regele Carol I având la dispoziţie peste 190 de tunuri.
În anul 1843, sultanul a dăruit domnitorului Gheorghe Bibescu 4 tunuri de 4 livre (80 mm), care erau din bronz, neghintuite, cu încărcare pe la gura ţevii, având calibrul de 4 livre. Calibrul era reprezentat de greutatea proiectilului de formă sferică (4 livre = aproximativ 2 kg).
Prin Porunca Domnească nr. 198 din data de 10 noiembrie 1843 aceste 4 tunuri au constituit prima baterie modernă de artilerie al cărei prim comandant a fost căpitanul Pavel Lenz.

Data de 10 noiembrie a devenit ZIUA  ARTILERIEI, în semn de recunoaştere a importanţei momentului constituirii de sine stătătoare a primei unităţi de artilerie. În anul 1850, numărul tunurilor a crescut cu încă 8 piese de acelaşi tip fiind constituite în 2 baterii a câte 6 piese.
În timpul revoluţiei din Transilvania de la 1848-1849, oastea lui Avram Iancu a dispus de 10-15 tunuri. O parte dintre acestea erau construite din lemn, întărite cu cercuri de metal , iar o altă parte erau din fontă sau din aramă, precum tunul “Decebal” În organizarea oastei ţărăneşti era prevăzut ca fiecare legiune (15 la număr a câte 10.000 de luptători dintre care 200-300 cu puşti) să dispună de cel puţin 2 tunuri.
La începutul secolului al XIX-lea, bronzul este înlocuit cu oţel. În 1812, ducele de Wellington foloseşte obuzul cu gloanţe în Spania, împotriva trupelor franceze. Acest obuz a fost pus la punct de englezul Henry Shrapnel.
La noi ia fiinţă în anul 1860 primul regiment de artilerie prin unificarea celor două divizioane ale Moldovei şi Tării Româneşti.
Între 1870-1880 se aduc numeroase îmbunătăţiri. În 1870 apare tunul german din oţel găurit care se încărca prin chiulasă, inovaţie ce face ca această armă să devină foarte rapidă. Apoi, tunul este prevăzut cu un inel de strângere care îi măreşte rezistenţa şi cu un scut care îi protejează pe servanţi. În ultimul deceniu al secolului, tunul capătă o mai mare libertate de mişcare faţă de afet, putând fi orientat prin rotire. În domeniul proiectilelor, obuzele sunt dotate cu un detonator care le face să explodeze în aer, acestea devenind astfel mai eficiente împotriva oamenilor.
Un merit deosebit în ridicarea la un înalt grad de precizie al tunurilor achiziţionate în această perioadă de către România, a avut-o maior Toma Ghenea, cel care a inventat un ingenios înălţător pentru tragerea indirectă pentru tunul „Krupp” de 75 mm md.1904. Acesta a fost la vremea respectivă cel mai precis şi rapid instrument de ochire, fiind adoptat imediat şi de către marile fabrici constructoare de tunuri.
În timpul primului război mondial, germanii au folosit arme de calibru mare, care lansau obuze la 120 km. Războaiele stimulează perfecţionarea armelor, astfel încât, în 1944, apare tunul antitanc tronconic, care lansează proiectile subcalibrate, ceea ce duce la creşterea vitezei iniţiale. Dar cel mai mare progres contra blindatelor va fi marcat de obuzul cu partea din faţă concavă, care concentrează energia exploziei pe axă, ceea ce permite perforarea oţelului de grosime variind între 90 şi 200 mm. Primul tun cu proiectile nucleare a fost pus la punct de americani în 1953.

Artilerie

AR4 AR5
În epoca actuală, artileria a devenit mult mai mobilă, prin utilizarea diferitelor şasiuri şenilate sau cu roţi, mai precisă, utilizând din plin tehnica GPS şi alte descoperiri ştiinţifice pentru determinarea datelor de tragere şi chiar „ghidarea” proiectilelor, cu mare putere de distrugere datorită noilor materiale de construcţia proiectilelor(corp de uraniu sărăcit , aliaje de titan, etc.) sau noilor explozivi cu brizanţă sporită sau efecte speciale, îmbinată cu o mare cadenţă de tragere, datorită diferitelor procedee automatizate de încărcare, de eliminarea tubului cartuş sau altele asemenea.
Tunuri antiaeriene
În cursul luptei de la Fleurs, în 1794, francezii au folosit baloanele pentru a observa mişcările austriecilor. Aceştia au încercat să le distrugă cu artileria.
Dar primele tunuri special concepute contra avioanelor au apărut abia în preajma primului război mondial; era vorba de tunuri obişnuite, montate pe afeturi speciale.
În timpul celui de-al doilea război mondial se vor pune la punct atât posturi de tragere, cât şi proiectile de precizie, a căror explozie poate atinge avionul, chiar dacă tirul nu este exact.

Tun obuzier RO. de 152mm

Tun obuzier RO. de 152mm

Tun RO. de 130mm

Tun RO. de 130mm

 

 

 

 

 

 

 

Conflictele de pe mapamond de la sfârşitul secolului XX, au adus transformări şi în construcţia şi utilizarea artileriei antiaeriene, accentul punându-se pe sistemele de detecţie şi reacţie rapidă a sistemului de tragere, creşterea mobilitaţii şi proteţiei mijloacelor şi sistemelor. Sistemele de tunuri antiaeriene au devenit astfel complementare sistemelor de rachete antiaeriene, pentru distante de tragere scurte şi medii.